CANNES 2012. „După dealuri” de CRISTIAN MUNGIU, distins cu două premii, deopotrivă lăudat și criticat de specialiști. VIDEO

„După dealuri„, filmul lui Cristian Mungicare a luat două premii la festivalul CANNES 2012 șicare a avut premiera mondială sâmbătă trecută, a fost întâmpinat de critici atât cu aplauze, cât și cu dezaprobări, însă regizorul spune că vrea ca pelicula să-i provoace pe oameni să aibă o opinie, mai degrabă decât să placă.

Filmul „După dealuri” este scris și regizat de Cristian Mungiu și inspirat de romanele non-ficționale ale Tatianei Niculescu-Bran. Imaginea este semnată de Oleg Mutu, rolurile principale fiind interpretate de două actrițe ieșence debutante în film, Cosmina Stratan (Voichița) și Cristina Flutur (Alina), secondate de Valeriu Andriuță (părintele) și Dana Tapalagă (maica stareță).

Filmul spune povestea a două fete care au crescut împreună și care se reîntâlnesc după câțiva ani de despărțire. Alina se întoarce din Germania să o ia cu ea pe Voichița, prietena ei din copilărie față de care se simte încă foarte atașată. Voichița și-a găsit însă calea în credință, iar maicile printre care trăiește la mănăstire țin locul familiei pe care nu a avut-o niciodată. Alina luptă cu toate puterile să recâștige afecțiunea Voichiței, făcându-i pe cei din jur să se întrebe de unde vine forța care o animă.

AFP scrie că Mungiu – întors pe Croazetă la cinci ani de la trofeul Palme d’Or obținut pentru „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” -, a făcut apel la toleranța criticilor în ceea ce privește cel mai recent lungmetraj al său, „După dealuri”, întâmpinat de presa de specialitate atât cu aplauze, cât și cu dezaprobări.

AFP mai scrie că Mungiu, care „a uimit” lumea cinematografiei când a obținut trofeul Palme d’Or pentru drama terifiantă despre avorturile în perioada comunistă „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, se întoarce cu o poveste adevărată despre o exorcizare mortală. „Îndelung așteptatul film ‘După dealuri”, ca și mult iubitul său predecesor, prezintă prietenia intimă dintre două tinere care încearcă să navigheze într-o lume ostilă, oferindu-și sprijin una celeilalte”, mai scrie AFP, care subliniază că similaritățile cu „4,3,2” se opresc aici.

În conferința care a precedat premiera filmului la Cannes, Mungiu a spus că nu vrea ca acest film să fie plăcut de ceilalți. „Vreau ca filmul să-i provoace pe oameni să aibă o opinie și sunt sigur că filmul va fi văzut diferit aici și în România”, a explicat Mungiu.

La aceeași conferință, Mungiu a declarat că, în timp ce este evident că tânăra supusă exorcizării este o victimă, el a fost mai interesat de ceea ce oamenii fac în numele iubirii și al bunelor intenții și a recunoscut că abordarea sa nepărtinitoare ar putea influența spectatorul.

AP scrie la rândul său că unii spectatori nu au reușit să treacă peste atmosfera rece și ritmul deliberat lent al filmului de două ore și jumătate sau și-ar fi dorit o condamnare mai evidentă a dogmelor religioase.

La două decenii de la căderea comunismului, filmul „După dealuri” arată o Românie care încă se luptă să aibă niște instituții sociale puternice – poliție, oficiali guvernamentali, toți par în film a fi lipsiți de putere și eficiență.

„Toate filmele pe care le fac sunt despre societate sau despre modul în care societatea influențează alegerile personajelor principale”, este citat Mungiu de AP.

Aproape toată critica de specialitate a făcut o comparație între primul film cu care Mungiu a fost prezent pe Croazetă, „4,3,2” și acest „După dealuri” – ambele pelicule prezentând relația dintre două femei în conflict cu un bărbat mai puternic -, iar AP nu a făcut notă discordantă, remarcând totodată stilul propriu regizorului care preferă cadrele lungi, compozițiile artistice și muzica minimală.

Pe blogul dedicat Festivalului de la Cannes, France 24 scrie că „4,3,2” a fost un film de o intensitate dramatică și un control stilistic atât de mare, încât așteptările privind „După dealuri” „au fost, poate, prea mari”.

„Regizorul este mai interesat în demonstrarea metodică a potențialului distructiv al credinței rigide decât de legătura fragilă dintre cele două femei și, deși acest unghi ambițios este mai intelectual, nu sunt sigur că este și cel mai potrivit. Mungiu se pierde în întrebări ample despre religie și dragoste și, după o oră captivantă, mă pierde și pe mine”, scrie jurnalistul de la France 24. „După dealuri” are momente dramatice puternice, dar rigoarea estetică pare mai lipsită de sens decât în „4,3,2” și noului film îi lipsește intimitatea și tensiunea celui anterior. „L-am admirat, dar nu pot spune că mi-a plăcut”, încheie criticul France 24.

Time Out Chicago scrie că „După dealuri” poate fi caracterizat drept un „meta-film”, poate filmul care exprimă cel mai bine stilul Festivalului de la Cannes, pentru că pare să combine elemente din alte mari hituri prezentate la prestigiosul eveniment: „4,3,2”, „Aurora”, „Moartea domnului Lăzărescu, „A fost odată în Anatolia” și chiar laureatul premiului juriului din 2007 (când Mungiu a primit Palme d’Or) „Silent Light”.

„Păstrând ambiguitatea în ceea ce privește timpul acțiunii, aceasta este doar o altă metodă a lui Mungiu de a menține suspansul și dezorientarea pe parcursul celor 150 de minute. Crud, fizic și mai ambiguu decât cei care s-au grăbit să îl judece drept o sugestie dezamăgitoare, ‘După dealuri’ nu va plăcea multora, așa cum a făcut-o aproape universal apreciatul predecesor al lui (‘4,3,2’, n.r.), dar în acest caz acest lucru oferă o notă de prospețime”, scrie publicația americană, concluzionând: „Când un film primește și critici și aplauze, atunci știi că festivalul a început”.

Variety notează că tensiunile dintre „grupurile spirituale arhaice și indivizi sunt examinate într-un mod inteligent, terifiant insinuant, dar nu pe deplin satisfăcător”. Filmul „După dealuri” are același control formal și realism sumbru propriu „4,3,2”, este bun, dar va avea nevoie de o atenție favorabilă din partea criticilor pentru a-și găsi o nișă.

„Destul de captivant, în ciuda ritmului lent”, filmul este „clar un companion pentru ‘4,3,2’”, cu care în mod natural stârnește comparații: prezintă relația dintre două tinere care încearcă să negocieze limitele unei anumite închisori, în acest caz, una construită pe fundamentele unei dogme religioase, mai notează Variety.

Mungiu abordează și de data aceasta realismul și atenția metodică la detalii, iar „dinamica puterii este permanent întărită de obstrucția impecabilă a regizorului”. Variety mai scrie că filmul aduce pe alocuri aminte de „Exorcistul” și „Requiem” și este marcat de ambiguitate psihologică. Totodată, spre deosebire de „4,3,2”, evoluția dramatică pare evidentă, chiar previzibilă.

Variety notează însă interpretările actoricești – puternica Flutur, cu gura – linie de provocare subțire ca o lamă, și Stratan, ai cărei ochi devin enormi pe măsură ce evenimentele ajung la un punct culminat – concluzie terifiantă.

Aceeași publicație de specialitate scrie că uneori dialogurile par a fi în conflict cu tehnica vizuală a lui Mungiu.

Screen Daily scrie despre noul film al lui Mungiu că este „frugal, simplu și filmat surprinzător”, „o redare neobișnuită a unui caz de exorcism”, având talentul de stârni opinii critice pro și contra, unii considerându-l o mare realizare, alții acuzându-l de senzaționalism pretențios prelungit prea mult. „Dar cu siguranță nu va trece neobservat”, notează Screen Daily.

Publicația mai scrie că personajele nu sunt pe deplin eroi pozitivi sau negativi, fiecare dintre ele crezând cu adevărat că are dreptate – de aici și tragedia de neevitat din finalul peliculei.

Screen Daily mai scrie că cele două actrițe principale Cristina Flutur și Cosmina Stratan, ambele aflate la debutul în film, se potrivesc uimitor în aceste roluri, în timp ce personajele interpretate de Valeriu Andriuță (preotul) și Dana Tapalaga (maica stareță) au o dimensiune umană care răzbate din când în când, în ciuda supunerii lor unor reguli stricte.

În același timp, The Hollywood Reporter spune despre Mungiu că este un concurent serios în selecția de anul acesta de la Cannes. Acestei drame psihologice austere îi lipsește suspansul și nota politică din „4,3,2”, dar este posibil să-și câștige un public numeros datorită background-ului solid al regizorului și talentelor sale tehnice de netăgăduit.

Mungiu menține în mod admirabil distanța față de personaje, pe tot parcursul filmului. Neajutorata și tiranica Alina nu este niciodată o victimă evidentă. Preotul și călugărițele au o morală imperfectă, dar sunt plini de bune intenții. Chiar și momentul exorcizării are loc undeva în afara ecranului, o alegere inteligentă având în vedere greutatea pe care o poate avea un clișeu cinematografic creat de-a lungul decadelor de un astfel de eveniment.

THR mai scrie că filmul este o descriere dură, dar frumoasă a unei dogme distructive și a unor femei victime care se sacrifică – ceea ce aduce aminte de „un Lars Von Trier vintage”. Filmul are naturalismul din „Dogma 95”, iar imaginile au o puritate calvinistă a unei picturi a vechilor maeștri olandezi.

De asemenea, publicația remarcă distribuția filmului, care este interesantă, chipurile actorilor – mulți debutanți – atrăgând atenția. Cosmina Stratan este „o reală descoperire, trăsăturile sale rotunde și ochii care te bântuie exprimând o profundă angoasă spirituală, cu resurse expresive minime”.
„După dealuri” are ceva dintr-un test de anduranță, mai ales că acțiunea se aventurează rareori dincolo de locul mănăstirii, scrie THR. Partea de mijloc a filmului, mai ales, este lentă și repetitivă și abia în partea finală, Mungiu redă tensiunea puternică și compoziția vizuală ascuțită care au făcut din „4,3,2” un thriller atât de puternic.

Publicația mai notează că „După dealuri” este cel mai puțin amuzant dintre filmele cu călugărițe lesbiene și foste iubite psihopate. Filmul confirmă însă maturitatea talentului lui Mungiu în ceea ce privește prezentarea unor povești cu o notă mai mare de universalitate față de cele despre trecutul politic recent al României.

„După dealuri” este produs de Mobra Films și co-produs de Why Not Productions (Franța), Les Films du Fleuve (Belgia), France 3 Cinema și Mandragora Movies (România). Filmul a fost realizat cu participarea Canal+, France Télévisions, Ciné+ și Wild Bunch (Franța), cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei și cu contribuția Eurimages și Centre National du Cinema et de l”Image Animée (Franța).

Vânzările internaționale sunt gestionate de Wild Bunch. Drepturile de distribuție pentru Statele Unite au fost achiziționate de Sundance Selects, o divizie a IFC Films, iar cele pentru Franța de Le Pacte, filmul având deja distribuitori în peste 10 țări.